Cât ni se-ngăduie priviri la soare,
cât săptămânile încep de luni,
cât focu-l mai putem păstra-n tăciuni,
iubirea noastră n-are amânare!
Cât mai putea-vor ochii să mă-asmută
să te iubesc și drept și împrejur,
din trupul tău voi încerca să fur
un istm umbrit din partea nevăzută.
Și-atunci când noaptea va cădea-ntr-o zi,
tu dintr-un sân pitit vei răsări
în palma mea, frumoasă și-nchegată,
te vei lăsa de mine încercată,
iar la final, niciunul nu va ști
cum bate-o inimă nemângâiată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu