La 'Radio Poema' aducem împreună frumusețea muzicii și a poeziei pentru a crea o experiență artistică unică. Echipa noastră de artiști pasionați se dedică întru totul expresivității și creativității, oferindu-vă momente sublime de inspirație. Un radio nascut din dragoste pentru muzica si poezie. Intr-o lume plina de zgomot, ne propunem sa fim un refugiu de armonie si sensibilitate. Fiecare melodie si fiecare vers sunt selectionate pentru a inspira, a consola si a celebra frumusetea vietii. Alatura-te comunitatii noastre si lasa-te purtat de magia sunetelor si cuvintelor!

Adrian Păunescu - Despărțire în flori, recită Adrian Moldovan

La sărbătoarea florilor de măr,

Când drumul cere paşii să se-aştearnă,

Acum ne despărţim intr-adevăr

Precum ne promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,

Când toată lumea văruie de Paşte,

Din viaţa mea începi să şi dispari,

Fiinţa mea abia te mai cunoaşte.

La sărbătoarea soarelui deplin,

Când sângele-n bătrâni se poticneşte,

Iubindu-te îţi spun: ne despărţim

Şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,

Când cad din geam deodată doua glastre:

Se sinucide parcă un cais

La sărbătoarea despărţirii noastre.

Ne mai rămane floarea de gutui,

Că toate celelalte ne condamnă,

Doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,

Să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărţire-avem,

Atâtea flori ca-n bietele romanţe,

de parca hohoteste un blestem

Porunca lui civilelor instanţe.

Şi floarea de cireş de care-am spus

A-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,

Încet, de parc-ar duce un obuz,

Un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi ca despărţirea-i pentru ea,

Dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -

Să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,

Te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,

Când lunca lumii gâlgâie sălbatic,

Ne despărţim plângând, la acest foc

Pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vişin, de gutui, de păr,

E floarea-n sărbători până departe,

Acum ne despărţim intr-adevăr

Cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam

Că va fi aceasta clipa-n care

De-atâtea flori pe fiecare ram

Ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,

Când florile de noapte-ncep să cearnă

Şi dacă despărţirea-i un prăpăd

Proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,

Acum când florile te ţin de mână,

Asculta cântecul precum era

Ninsoarea noastră sfântă şi păgână.

Adrian Păunescu - Traversele, voce Adrian Moldovan

Și-acum tu te lipești de mine toată

Și să te rup din carnea mea nu pot,

Parc-am dormi pe linia ferată

Și-un tren ne va amesteca de tot.

Și încă ne e cald și ne e bine,

Nici nu mai știu ce e al meu și-al tău,

E-un greier sau vibrează-aceste șine,

Chiar de-am să mor așa, nu-mi pare rău.

Macazele anunță roți în fugă,

Ne ghemuim pe pietre imprudent

Și mai rostim împleticit o rugă

Prin vuietul de pe terasament.

Apoi se-aud vagoanele inverse

Ne caută probabil cu un pat,

Dar noi ne-am învățat între traverse

Și ne-am iubit cum nu s-a mai aflat.

Cu mâzga și cu terciul cărnii noastre

Și cu orgoliul nostru ambigen

Reîncarnând traversele sihastre

Să fim începătura altui tren.

Să fim gătiți de cea mai demnă plată

Că prea destul încet, încet am mers,

Rămânem deci pe linia ferată

Sau evadăm pe roți în univers.

Lipește-te de pieptul meu, iubito,

Că și așa îmi e destul de greu,

Că soarta ta în mine am zidit-o

Și rămășița trenului sunt eu.

(Manifest pentru mileniul trei, 1986)

Costache Ioanid - Într-un cătun, voce Adrian Moldovan

N-ar fi loc în lumea-ntreagă

Cum apostolul a spus,

Ca să scrim cu dea măruntul

Tot ce-a făptuit Isus.

Și de-atunci de-am scrie vrafuri

Și volum după volum,

Unde-ar incăpea, în stele,

Ce-a lucrat El pan-acum.

Iată numai o lucrare:

Undeva, într-un cătun,

Într-o iarnă mai geroasă

Către vremea de Crăciun,

Cu o Biblie în mână,

În locașul sfânt din sat,

Predica zelos păstorul

Cu duh blând și devotat,

Despre văduva sărmană

Care printre cei avuți

A adus și ea la templu

Cei din urmă doi bănuți

Frații mei, spunea păstorul,

Mulți au dat arginți și zloți

Văduva, ne spune Domnul,

Ea a dat mai mult ca toți.

Dacă dai, și dai cu milă,

Unui om flămând, stingher,

Un bănuț din sărăcie,

E cât o comoară-n cer.

Și când rupi în două pâinea

Pentr-un frate credincios,

Tu să știi că cel ce-ți spune mulțumesc

E chiar Hristos.

Astfel le-a vorbit păstorul

Și-au răspuns cu toți amin,

Dar mai din adânc răspunse

Un biet suflet de creștin.

Și pornind el către casă

Se gândea bătând pași iuți,

Doar la văduva sărmană

Care-a dat cei doi bănuți.

Doamne, își zicea,

Strângându-și vechitura de cojoc,

Ea a dat ce-avea în pungă,

Eu nici pungă n-am deloc.

Dar, ce-i drept, am sănătate,

Am picioare, grai, ia stai.

Am să merg din casă-n casă

Și-am să cer de la bogați.

Ei au bani, eu am credință.

Și-astfel, Domnul care-i bun,

Va îngriji ca și săracii

Să se-mbrace de Crăciun.

Și a doua zi se duse

La băcanul cel fălos

Ce-n biserică adesea

Se-nchina către Hristos.

Cum către Crăciun se-ntâmplă,

Prăvălia era plină.

Între doi clienți,

Creștinul către negustor se-nclină.

Domnul să vă aibă-n pază,

Uite ce voiam să spun,

Dați și pentru cei în lipsă

O hăinuță de Crăciun.

Altă treaba n-ai fârtate,

Am eu timp de dăruit?

Da, iertați-mi îndrăzneala,

Zise omul umilit.

Și ieșind, își spuse-n sine:

Timpu-i scump la negustori.

Ia să-ncerc eu înc-odată

Mâine-n revărsat de zori.

Și din zori când prăvălia

Se vedea aproape goală.

El intră, dădu binețe,

Și cu vorba lui domoală,

Începu: acum, desigur,

Nu sunteți grăbit ca ieri,

Pentru cei sărmani, vin iarăși,

Ca să dați după puteri.

Ce sărmani? Strigă băcanul,

Ia, te rog să ieși afară!

Cine n-are ce să-mbrace,

Să muncească, nu să ceară.

Omul, iar s-a-ntors spre casă

Plin de gânduri... nu se poate

Să nu aibă el un mugur

Cât de mic de bunătate.

N-am văzut eu cum se roagă?

Își zicea zorind prin frig.

Dar, aici, în prăvălie,

Gândul lui e la câștig.

A, ia stai, să-ncerc mai bine

Să mă duc când stă la masă.

Între-ai săi acel mic mugur

E o floare luminoasă.

Mă voi duce prin credință

Și-astfel Domnul, care-i bun

Va-ngriji ca și săracii

Să se-mbrace de Crăciun.

Iar a doua zi, când veseli

Toți ai casei la băcan

Luau masa împreună

În belșug de bogătan,

Lăudând cotletul strașnic

Și al vinului miros,

Cine le răsare-n ușă

Cu cojocul zdrențuros?

Biet creștinul plin de râvnă.

Negustorul ca trăznit,

S-a făcut la față negru.

Dintr-o dată a sărit.

Și-mbrâncindu-l jos pe scară

Repede cu-n vreasc de foc:

Na pomană, na pomană!

Îl croi peste cojoc.

Pe când omul din zăpadă

Își zicea strângând din coate:

Cât doi bani eu cred c-or face

Vânătăile din spate.

Iar când obosi băcanul,

Omul se sculă de jos

Și frecându-se pe șale,

Zise: Mulțumesc frumos.

Pentru mine-atât ajunge,

Dar să nu vă supărați,

Spuneți-mi acuma, totuși,

Pentru cei sărmani, ce dați?

Când îl auzi băcanul,

A încremenit în ger...

Parcă l-a străpuns de-odată

Însuși Dumnezeu din cer.

Prăbușindu-se pe scară

Zise: Vai, sunt un smintit!

Am lovit un sfânt, un înger,

Chiar pe Domnul l-am lovit.

Frate, iartă-mi nebunia,

Vino-n casa mea acum

Să-mi îndrepți de azi 'nainte

Pașii pe-al credinței drum.

Și de nu a dat atâta

Cât a dăruit Zacheu,

Dar a dat cu voie bună

Cum îi drag lui Dumnezeu.

Iar a doua zi, creștinul,

Ca un bun misionar,

După alți Zachei, prin viscol

Alerga zicându-și iar:

Ei au bani, eu am credință,

Și-astfel Domnul, care-i bun,

Va-ngriji ca și săracii

Să se-mbrace de Crăciun.

Dan Rotaru - Retrospectivă de final, voce Adrian Moldovan

Știi ce frumos trăiai la mine-n palme?

Îți domoleam și părul, din văpăi,

privirile iți șiroiau, prea calme, 

și două focuri erau ochii tăi.

Ai timp și azi să mai trăiești din mine,

cât, fulgerului, să aprindă-un nor.

Parcă-aș călca prin morțile virgine,

atât de-atent pe tine azi te mor.

În umbra clipei, nu pot, ia aminte,

să-ți dau lumină-ntr-un buchet de flori,

ci numai, în poeme de cuvinte,

ți-o-mpart, precum culorile-n bujori.

Aproape mi-ești, cu cât ești mai departe,

cu cât mai nevăzută ești, te văd.

În nopți târzii te-aud plângând în carte,

și chin mi-ești pentru-o clipă, și prăpăd.

Simt că trăiești doar când mi-e dor de tine,

am lumea la picioare, când lipsești,

lunec în vis și mi-e așa de bine,

că inima îmi spune-n piept povești.

De moartea în cuvinte mi-este teamă,

de mersul pe un geam pisat, nicicum,

căci nimănui de moarte nu-i dau seamă:

din foc, răspunzător sunt doar de fum.

Aud cum roade-n mine și-azi sfiala, 

mi-atârnă moartea peste gând, de-un fir,

sărutul mi l-a prins deja cocleala,

și numai țurțuri de-aer mai respir,

căci, zilnic, mă trăiesc pe jumătate,

iar pe cealaltă numai tu mi-o dai,

și-așa-mi revendic, din eternitate,

ca un capriciu, dota mea de rai.

Cu ochii mei nicicum nu pot eu plânge,

ci lacrima își plâng chemații zei, 

când caut și-azi, la margine de sânge,

într-un poem, uitatele femei...

Dan Rotaru - Sonetul iubirii fără final, recită Adrian Moldovan

Cât ni se-ngăduie priviri la soare,

cât săptămânile încep de luni,

cât focu-l mai putem păstra-n tăciuni,

iubirea noastră n-are amânare!

Cât mai putea-vor ochii să mă-asmută

să te iubesc și drept și împrejur,

din trupul tău voi încerca să fur

un istm umbrit din partea nevăzută.

Și-atunci când noaptea va cădea-ntr-o zi,

tu dintr-un sân pitit vei răsări

în palma mea, frumoasă și-nchegată,

te vei lăsa de mine încercată,

iar la final, niciunul nu va ști

cum bate-o inimă nemângâiată...

Mihail Eminescu - Odă în metru antic, recită Adrian Moldovan

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

Mihai Eminescu, 1883

Omar Khayyam - Rubaiyate, voce Adrian Moldovan

Adina V - Sărut în noapte, voce Adrian Moldovan

Nu știu de ce îmi pune pe buze înserarea

o lacrimă de lună, un firicel de stea,

aș vrea să am puterea să uit de remușcarea 

că ți-am deschis o lume ce nu-i decât a mea.

Te uită cum sclipește fățarnică visarea,

culege-mi de pe buze cuvintele-n sărut,

nu te gândi că noaptea sporește încleștarea

iluziei ascunse în mituri de demult.

Mă definește clipa remodelând prezentul,

uitată este viața pierdută-n așteptări,

m-am risipit în versuri, dar tu ai fost poetul

ce-a descifrat chemarea dorințelor de ieri.

Adina V.

6.07.2018

Adrian Păunesu-Mai singură, mai cu mine, recită Adrian Moldovan

Cătălin Suba - Tu, voce Adrian Moldovan

În ochii tăi văd lipsa mângâierii.

În păr simt adieri de vară

Iar de pe-obrazul cu miros de pară

Se scurg frivol lacrimile tăcerii.

Obrajii-ți sunt ca doi boboci de trandafir

Ce cresc pe fața ta curată

Gustându-ți buza-nmiresmată

Simțeam suavul gust al dulcelui zefir.

Nu spui nimic și nu-mi place când taci...

Apropii-n raza lunii buzele-ți uscate.

Cu vin din struguri albi sunt ele-nmiresmate

Când mă săruți, în rază mă prefaci.

Adina V. - O floare pentru Eminescu, voce Adrian Moldovan

Bat clopotele vremii în turla din Moldova

Trezind din amorţire un paznic secular,

Îngenuncheat la capul părintelui cu slova

Nemuritor, veghează luceafărul hoinar.

Te plânge teiul sacru cu frunza lui uscată,

De sus, priveşte-n lacrimi şi cerul împietrit,

Sfioasă, lumea vine, prinos de judecată,

Lângă mormântu-ţi simplu, de flori acoperit.

Mi-e inima pustie şi-amar mă-ncearcă dorul

Şi timpul aţipeşte pe mal de lac senin,

Comoara ta de rime mai e şi-acum izvorul

Din care se adapă poporul meu latin.

Tu ai slăvit trecutul cu sfântul lui tezaur

Dând fală nemuririi strămoşilor semeţi

Iar vorba ta-nverzeşte-n pădurile de laur

Slăvind limba română, Poet peste poeţi.

Azi nici măcar durerea nu mai tresare-n liră, 

Cuvinte otrăvite spre ţarcuri se preling

Şi te întrebi, cum, Doamne, valorile expiră

Când peste şesuri joase secundele se sting.

Coboară iar , Luceafăr al poeziei noastre,

Să dai lumină vieţii din veacul ce s-a scurs,

Doar asezându-ţi trupul în pat de flori albastre

Uitării-i punem capăt prin dreptul la recurs.

Cu mâna tremurândă, îţi pun la cap o floare,

Iar versul e petala ce plânge-n tristul grai...

Că te-au uitat, Mărite, şi cât de mult mă doare

Că năpădiră ierburi prin stelele din Rai!

15.01.2016

Adrian Păunescu - Presimțământ, voce Adrian Moldovan

Va veni iarna, miroase a fulg, 

Țăranii pun lemne-n șoproane,

Și sfinții din mistice taine se smulg

Și încărunțesc în icoane.

Va veni iarna, la munte fac foc

Muntenii uitați de guverne,

Ei care nu au nici salarii, nici loc,

Ci doar existențe eterne.

Va veni iarna și apele curg

Trăgând după sine obârșii

Și-n scurtele zile cu vânăt amurg

La geamuri de case bat urșii.

Va veni iarna curat și rapid,

Un rug pe sub brume se stinge

Și gura spre cer dacă vreau s-o deschid

Aș spune, dar gura mea ninge.

Va veni iarna, iubito, e frig,

Un frig ce spre cergă ne mână,

Atâta mai pot să te rog și să strig,

Dă-mi aspra mănușă de lână.

Va veni iarna, ba nu, a venit,

Căldura eu n-o voi găsi-o,

Ci trist am să plec, gârbovit, ostenit,

Prin munții ce cântă: Adio!

Adina V. - Gânduri, voce Adrian Moldovan

E viața doar o amăgire?

Este Iisus de noi creat?

Cine-ar mai cere izbăvire

Dacă n-ar trece prin păcat?

Cine-ar mai plânge în tăcere

Dacă n-ar ști ce e durerea? 

De la Înalt cine-ar mai cere

Un loc în Rai și învierea?

Cine-ar privi-n adâncul firii

Spre creatorul neștiut,

Dacă pe calea mântuirii

N-a sângerat când a căzut?

Cine-ar mai scrie poezie

Dacă n-ar fi atins de dor?

Cum ar privi spre veșnicie

Dacă n-ar fi un muritor?

*

Și dacă totuși mai există

Cuvântul ne-nțeles în vers,

În existența noastră tristă

Să fii poet e-un fapt divers.

Adina V. 

24. 10.2016

Christian W. Schenk - Așa cum inima, voce Adrian Moldovan

Soarele se-ascunde după gene, 

norii cad uscați pe tâmple, 

vântul amorțit privește amurgul, 

ploaia stă-n cătușe lângă grajd…

Visul meritat mă poartă

peste lumi din poartă-n poartă, 

aripi albe duc cu mine

și îmi vine atât de bine

să-mi simt pașii pe pământul

unde ploaia-și suflă vântul, 

unde soarele se scurge

din văzduhuri demiurge.

Lumea toată stă-ntr-o carte, 

literele le împarte

în grămezi de limbi și semne

toate mândre, toate demne,

cu-acel sâmbure de sine

ce mă-ndeamnă și pe mine

a uita că viața-ntreagă

mi-a fost crudă și pribeagă.

Zorile mijesc din noapte

încâlcind din neguri șoapte, 

încâlcind din vis cuvinte

înțelese dinainte.

M-am trezit în poala zilei

strâns ca-n menghina de tâmple.

Soarele scurgându-și raza

pe cenușa unei pagini

bate fierul pentru fiare, 

pentru tâmple, 

pentru limbi, 

pentru tot ce vinzi și schimbi.

Iarba își descalță roua

nopților pline de pagini;

Nebunia e portarul

visurilor împietrite:

Ploaia lumii stă-n cătușe!

Adina V. - Iluzie nocturnă, voce Adrian Moldovan

Luna-și varsă focul tandru prin umila mea odaie,

Luminează din oglindă presărând stropi de văpaie,

Își strecoară lin argintul noaptea-n fâlfâiri de clipă

Dezlegând fiorul tainic și de dor făcând risipă,

Prins de-o tainică chemare, gându-ncepe să mocnească,

Năluciri și doruri frânte rătăcesc pe la fereastră.

Iau condeiul ca pe-o spadă să pornesc război tăcut

Vorbelor ce vor să strige, dar nu stau să le ascult,

Le înșir ca pe o salbă pe o coală de hârtie

Și prin foșnetul de șoapte se ascunde-o poezie.

Noaptea mă privește galeș și-n odaia fermecată

Îmi zâmbește din oglindă lampa pâlpâind șireată...

Adina V.

23.06.2016

Foaie verde, plop uscatu' - voce Adrian Moldovan

Foaie verde plop uscatu,

Păi foaie verde plop uscatu,

Plânge Ardealul și Banatul,

Măi bade, măi!

Plânge Ardealul și Banatul

Moldova și tot Regatul,

Măi bade!

Din Constanța pân' la Cluj

Și din Giurgiu pân' la Ruji,

Varsă țara lacrimi grele,

Găurind pământ cu ele,

Măi, măi, măi frate, măi!

Eu sunt departe, n-am ce face,

Eu sunt departe, n-am ce face,

Mă gândesc și-s ca pe ace,

Măi bade!

Stau și plâng ca o muiere

Că să-mi ajute n-am cui cere,

Păi să-mi ajute n-am cui cere,

Să-mi ajute n-am cui cere,

Măi, măi frate, măi!

Și mă gândesc la țara mea,

Și mă gândesc la țara mea,

Mi-am pierdut și liniștea,

Măi, măi frate, măi!

Am și bani, am și muiere,

Dar am pe limbă gust de fiere,

Păi am și bani, am și de toate,

Dar nu mă simt în libertate,

Măi, măi frate, măi!

Păi, noi românii suntem mândri,

Păi, noi românii suntem mândri,

Măi bade, măi,

Ne fălim cu orișice,

Dar, de fapt, n-avem cu ce,

Păi ce-am făcut cu viața noastră?

Am dat totul pe fereastră,

Măi frate, măi!

Și ne fălim că nu vindem țara

Și ne fălim... nu vindem țara,

Măi, măi frate, măi!

Dar sunt sute de haini

Car' ne-o vând pe bani străini,

Iar românii-s milioane,

Iar românii-s milioane,

Stau și plâng și mor de foame,

Măi, măi tată, măi!

Adina V. - Colaj de poezie, recită Adrian Moldovan

Mi

Minune, mirare, miracol, mister,

o iederă-nalță litanii spre cer,

pe frunte m-atinge o frunză rănită,

cerul se-ascunde la mine-n orbită.

Nervuri se-nfiripă adânc pe sub piele,

se zbat prin artere în drumul spre stele,

de tălpi mi se-agață cu dinții pământul,

prin tălpi rădăcini invadează țesutul.

Explozii de verde privesc către soare,

sinteza luminii prin lujeri mă doare,

o scoarță de lemn mi se-ntinde pe buze,

șoptesc a mirare cu foșnet de frunze.

Adina V. 

4.05.2018

Mihail Eminescu - De ce nu-mi vii, voce Adrian Moldovan

Vezi, rândunelele se duc, 

Se scutur frunzele de nuc, 

S-aşează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? 

O, vino iar în al meu braţ, 

Să te privesc cu mult nesaţ, 

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău! 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci, 

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori? 

https://Versuri.ro/w/u417 

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei... 

Dar, oricât ele sunt de sus, 

Ca tine nu-s, ca tine nu-s! 

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu, 

Mai mândră decât orice stea, 

Iubita mea, iubita mea! 

Târzie toamnă e acum, 

Se scutur frunzele pe drum, 

Şi lanurile sunt pustii... 

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Elena Farago - Și iar mi-i sufletul la tine, voce Adrian Moldovan

...Si iar mi-i sufletul la tine

Atât de-ntreg, 

Atât de tot, 

Ca-mi sorb o lacrima si-mi pare

Ca cere, 

Mângâie, 

Si doare, 

De parca tu ai plâns-o-n mine, 

De parca ti-am venit de tot...

Asa!... da-mi mâinile-amândoua, 

Si ochii amândoi mi-i da, 

Deschisi adânc

Si mult

Si-aproape

Pân-vom închide-o sub pleoape

Aceeasi stea topita-n doua

De mult ce ia

De mult ce da...

Si calea gândului se-nchide

Doar lacrimile vad îsi cer...

Si nu mai am nici ochi, 

Nici gura...

Pe valul marii ce ma fura

Privirile nu-si pot deschide

Decât fereastra dinspre cer...