Bat clopotele vremii în turla din Moldova
Trezind din amorţire un paznic secular,
Îngenuncheat la capul părintelui cu slova
Nemuritor, veghează luceafărul hoinar.
Te plânge teiul sacru cu frunza lui uscată,
De sus, priveşte-n lacrimi şi cerul împietrit,
Sfioasă, lumea vine, prinos de judecată,
Lângă mormântu-ţi simplu, de flori acoperit.
Mi-e inima pustie şi-amar mă-ncearcă dorul
Şi timpul aţipeşte pe mal de lac senin,
Comoara ta de rime mai e şi-acum izvorul
Din care se adapă poporul meu latin.
Tu ai slăvit trecutul cu sfântul lui tezaur
Dând fală nemuririi strămoşilor semeţi
Iar vorba ta-nverzeşte-n pădurile de laur
Slăvind limba română, Poet peste poeţi.
Azi nici măcar durerea nu mai tresare-n liră,
Cuvinte otrăvite spre ţarcuri se preling
Şi te întrebi, cum, Doamne, valorile expiră
Când peste şesuri joase secundele se sting.
Coboară iar , Luceafăr al poeziei noastre,
Să dai lumină vieţii din veacul ce s-a scurs,
Doar asezându-ţi trupul în pat de flori albastre
Uitării-i punem capăt prin dreptul la recurs.
Cu mâna tremurândă, îţi pun la cap o floare,
Iar versul e petala ce plânge-n tristul grai...
Că te-au uitat, Mărite, şi cât de mult mă doare
Că năpădiră ierburi prin stelele din Rai!
15.01.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu