Aici poți asculta Radio Poema

marți, 11 septembrie 2018

Adrian Păunescu - Repetabila povară, recită Adrian Moldovan


Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, 
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. 

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, 
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. 

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, 
Care ştiu dureros ce e suta de lei. 
De sunt tineri sau nu, după actele lor, 
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, 
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! 

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, 
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva. 
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, 
Dacă nu au murit trişti în casele lor... 
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, 
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini. 

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, 
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. 
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii. 

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. 
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? 
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, 

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, 
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, 
https://Versuri.ro/w/bdy1 
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi, 
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi. 

Cine are părinţi, încă nu e pierdut, 
Cine are părinţi are încă trecut. 
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, 
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii. 
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, 
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi. 
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici, 
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, 
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, 
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital. 
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, 
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? 
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga... 

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, 
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer. 
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, 
Şi abia într-un trist şi departe târziu, 
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, 
Vom pricepe de ce fiii uită curând, 
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând, 
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins, 
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins, 
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

duminică, 29 iulie 2018

Adina V. - Luptă, voce Adrian Moldovan




Sarcastic privește rânjind astăzi viața,
mă scutură bine, mă leagă de mâini,
îmi suflă în oase, îmi zgârie fața,
îmi latră în carne o haită de câini.

Mă rupe de frunze, pe tâmple mă arde,
îmi stinge lumina, mă-mpinge în gol,
de gânduri mă umple, de noapte mă roade,
îmi fură din suflet, m-aruncă-n nămol.

Haotic mă-mpinge la stânga, la dreapta,
să uit care-i drumul, mă spulberă-n vânt.
Ia-ți, viață, durerea, complice cu moartea
te calc în picioare, în viață cât sunt!

Adina V.

26.07.2018

marți, 24 iulie 2018

Adrian Păunescu - Criză în întuneric, voce Adrian Moldovan




Pădure de-a dreapta, pădure de-a stânga,
Ce margini greţoase de hău
Şi mare în ţărm îşi continue tânga
Şi mie mi-e rău.

Ce mult întuneric, nu văd nici o cale,
Vapoarele-n mare sunt reci,
În mine un haos întreg se prăvale
Şi, moarte cum treci!

Se vaită cucii în cuiburi ciudate
Şi mie, în mine mi-e greu.
Şi marea bolnavă se-agită și bate
În sângele meu.

De ce să m-agăţ când sunt toate fugare
Şi oamenii dorm liniştiţi,
De tine, pădure, şi bornă, şi mare,
De voi ce nu ştiţi.

Un doctor îmi trebuie, unde e dânsul?
Mă doare şi nu ştiu să spun,
Că hăţul mă trage în negură plânsul,
Mi-e rău şi sunt bun.

Contractele mele cu lumea sunt sparte,
Contractul cu mine e mort,
Spre casele tale, absurda mea moarte.
Abia te mai port.

Mă aflu-n maşină, şoferul opreşte,
Mi-e teamă-n şosea c-o să mor,
Şi marea vuieşte un pic de nădejde
Şi-un prim ajutor.

Şi-apoi la hotel, într-o cameră chioară
Injecţii şi tot ce mai e,
I-e silă fiinţei acum să şi moară
Şi nu ştiu de ce?

La marginea mării venise poetul
Să doarmă un somn liniştit
Şi poate-l obţin, acum, eu, cu încetul,
Cădere în mit.

Aprind o veioză şi faţa mi-e sură,
Injecţia bate adânc
Şi somnul sau moartea alene mă fură,
Mi-e bine şi plâng.

Atâta pustiu e pe buzele mele,
Chimia m-a dat vârstei reci,
Mai sânt sanatorii, deasupra în stele,
Poţi moarte să treci.

Adorm pronunţând bâlbâite cuvinte
Şi pulsul mi-e trist şi mi-e rar,
Mă trag ca un stol de aduceri aminte
În dicţionar.

De-a dreapta pădure, pădure de-a stânga
Şi trupul beteag şi olog
Şi marea în ţărm îşi continuă tânga
Si cui să mă rog?

duminică, 22 iulie 2018

Tagore - Vino la mine, voce Adrian Moldovan



Dacă din dorinţa de a face ceva, vrei să umpli ulciorul tău, vino – vino la lacul meu.
Apa va cuprinde cu putere picioarele tale şi-ţi va susura taina ei.
Umbra ploii ce vine, se-ntinde peste dune, nori negri întunecoşi se odihnesc pe coroana albastră a arborilor, întocmai ca smocul de păr, pe sprâncenele tale.
Cunosc prea bine mersul paşilor tăi.
Sunetul lor face să zvâcnească neîncetat inima mea.

De trebuie să umpli ulciorul tău, vino – vino la lacul meu.
Dacă trântită în voie – vrei să laşi să lunece pe-ntinsul apei ulciorul tau – vino, vino la lacul meu.
Iarba câmpiei e înverzită şi în depărtare florile sălbatice se ridică cu miile.
Gândurile tale – vor părăsi adăpostul ochilor tăi – ca şi păsările cuibul lor.
Vălul tău se va nărui la picioarele fiinţei tale.
De n-ai nimic de făcut – vino – vino la lacul meu.

Dacă cu ochii plini de somn – vrei să te cufunzi în apă limpede, vino – vino la lacul meu.
Lasă-ţi pe mal mantia ta albastră, căci o apă mai albastră te va învălui.
Valurile s-or înmuia să-ţi mângâie gâtul tău catifelat şi să-ţi şoptească mii de taine.
De vrei să te cufunzi în el, vino – vino la lacul meu.

Dacă nebună, alergi spre viaţa morţii – vino – vino la lacul meu.
E rece şi nemăsurat de adânc.
E negru ca un somn despuiat de puterea viselor;
Acolo, în adâncimea lui, nopţile şi zilele sunt la fel şi cântecele toate sunt potolite.
De vrei să te cufunzi în moarte – vino – vino la lacul meu.

traducere Silvian Lorin

vineri, 20 iulie 2018

Adina V. - Ploua, voce Adrian Moldovan




Ploua 

Își rupe luna cornul într-o baltă,
un curcubeu înghite azi nămol,
se-aude prin păduri urlând o haită
spre carnea unui cer de stele gol.

Se împletesc puhoaiele-n furtună,
pe fruntea unui nor lucește stins
o panglică de gânduri și răsună
chemarea unui tunet neînvins.

Se războiesc definitv toți corbii
prin frunzele aduse clandestin,
amețitor, prin iureșul de vrăbii
se rătăcesc crenguțe de măslin. 

Acuzator, se sparge stânca-n două
izbită-n plin de coama unui val,
rațional nu e nimic când plouă!

Și te iubesc la fel de anormal!

Adina V.

19.07.2018