Valentin Popovici-Străinul, recită Adrian Moldovan și Veronica Pal

E noapte rece; vântul bate cu șuieratul lui prelung,
şi din ecouri depărtate, atâtea gânduri mă ajung.
Ce bine e să fiu acasă, să ştiu că am destul câştig
Să nu mă chinuie nici foamea, nici să nu rabd pe drum de frig.

Ce bun a fost cu mine Domnul, că nu ştiu cum să-I mulţumesc,
Cum L-aş primi să ştiu că vine, să-mi fie oaspete ceresc.
Şi-n jocul straniu de lumină, al flăcărilor din cuptor,
Pe gene-mi cade toropeala, şi adormii aşa de uşor…

Deodată o bătaie-n poartă… tresar… e cineva pe drum!
Mă uit la oră: E târzie! Numai tâlharii umblă-acum!
Răsună iarăşi o bătaie, şi încă alte două-trei.
Și strig atunci: "Cine-i acolo? E cam târziu acum, ce vrei?"

Şi glasul de-afară-mi spune: "Vin dintr-un loc îndepărtat;
Umblat-am cale lungă astăzi; sunt obosit şi s-a-nnoptat.
N-ai vrea căldura dinlăuntru s-o-mparţi cu mine pân la zi?
Ți-aş mulţumi cum ştiu mai bine, şi-n rugăciuni te-oi pomeni.

Primeşte-mă doar până mâine că am nainte un drum lung
N-ai vrea din colţul tău de pâine, să-mi dai şi foamea să-mi alung?"
Mă strecurai lângă fereastră, să-l văd prin geamul aburit;
Era urât şi plin de zdrenţe, părea murdar şi obosit.

"Nu cer decât un colţ de pâine, uscat de este, să mi-l dai;
Şi dorm şi jos pe-o rogojină, doar milă rogu-te să ai!"
Gânditu-m-am o clipă lungă, şi i-am strigat apoi răstit:
"Străine, du-te mai departe, aici nu-i han de găzduit!

Ce n-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai să mănânci?
E prea târziu să-mi baţi la poartă, e prea târziu să mi te plângi!"
I-am auzit cum paşii afară, încet, încet s-au depărtat...
Până ce-n linişte doar vântul, a mai rămas stăpân pe sat.

Şi, mulţumit, în patul moale am adormit apoi curând
Dar am avut în neagra noapte un vis ce nu-l mai uit nicicând.
Parcă dintr-un nor de lumină, Domnul Isus se cobora,
şi-n casa mea venea să-mi spună, ce nimeni altul nu ştia.

Credeam că-mi va vorbi de bine; va lăuda tot ce-am muncit....
Dar S-a apropiat de mine şi trist cu lacrimi mi-a grăit:
"Prietene, am vrut azi noapte să înnoptez în casa ta;
Din pâinea ta, am vrut la cină să iau un colţ, ca partea Mea.

Dar mi-ai răspuns că pentru Mine, tu n-ai nici pâine şi nici pat,
şi M-ai lăsat în frig afară, să plec flămând şi întristat.
Căsuţa ta nu era mică să-ncap şi eu să dorm în ea;
De ce nu vrei să ai la masă, un ostenit în casa ta?"

Şi m-a privit cu ochii umezi până când norul s-a luat...
şi-am înţeles că El fusese, pribeagul ce L-am alungat.
Trezit din somn, de-nfiorare, am alergat afară-n frig...
şi-am început în gura mare, străinul înapoi să-l strig.

Dar vai, demult plecase omul în întunerecul pustiu...
Doar vântul îmi striga din ramuri,
că mă trezisem prea târziu:
E prea târziuuuu! E prea târziuuuu!
Amin!