Mi-aș pune înserarea să te îmbrace-n stele
să-ți înflorească luna pe spatele rănit
de-atâta irosire spre minus infinit;
ți-aș îmblânzi cuvântul, înfipt adânc în piele,
ca sângele năvalnic să plece dezrobit
spre orizonturi unde, în rafturile grele,
așteaptă-n cărți uitate poemul adormit.
Mi-aș pune răsăritul să îți pătrundă-n gânduri,
să-ți răscolească ziua cu vraja unui mit,
bolnav de poezie, în vers să te închid;
ți-aș dărui oceanul învolburat de vânturi
să îți zvâcnească-n tâmple sărutul lui grăbit,
cuvintele în carne să-ți eclozeze fluturi
și-n zborul algoritmic să fii plus infinit.
Adina V.
2.02. 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu