Nici moartea nu mă sperie atât
cum gândul că te pierd, de gât mă strânge,
în lipsa ta, copacii mor urât,
esența-și iau cuvintele din sânge.
C-un zâmbet mohorât,ne resemnăm,
ne-mbrățișăm prin vânt și prin ninsoare,
o clipă infinitului furăm,
tot mai departe-i marea evadare.
Tristețea-am învățat să o reprim,
stihiile pândesc în umbra sorții,
dar în vitraliul cerului sublim
privesc o stea cum își înfige colții.
Și uite, ce strălucitor prăpăd
a prins în palmă bolta-ntunecată,
la un asediu de lumină văd
iubirea noastră, veșnic condamnată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu