Adrian Păunescu - Nufărița, recită Adrian Moldovan

De te zvârleam afară şi-ţi destinam noroiul,
Să fii pe totdeauna a altui Dumnezeu,
M-aş fi convins pe mine că e mai bine singur
Şi că aşa se cade, noroiul să fiu eu.

Îţi dau noroi de gală prin lacrimile mele
Pe care uscăciunii din lume le trimit
Şi văd că-ţi şade bine în orice-mprejurare,
De tine şi în ură să fiu îndrăgostit.

Dar ochii tăi arată demenţial ingenuu,
Fecioarele fac şcoală la scara ta şi plâng,
Iar eu te-arunc afară şi te rechem în casă
"E actul trei al dramei" anunţă gongul stâng.

Şi iar apocaliptic noroiul lumii vine
Şi bate în fereastră să îl poftim la noi,
Şi eu acuz noroiul şi-ţi destinez noroiul,
Dar carnea mea întreagă miroase a noroi.

Şi, dacă eşti bolnavă, sunt mai bolnav ca tine,
De-această condamnare la un destin impur,
Redute noroioase ne ocolesc sărutul,
Eu nu mai ştiu o altă natură să îndur.

Târâş pornesc spre tine şi am noroi pe guler
Şi am noroi în braţe, şi am noroi în ochi,
Şi din noroi mi-e casa, şi din noroi mi-e viaţa,
Noroiul va rămâne eternul meu deochi.

De-ai fi plecat, cum însumi te-am azvârlit afară, 
Ar fi-nceput tavanul să picure noroi,
Te-ai fi întors la mine, prin tot noroiul lumii,
În care suntem astăzi amestecaţi şi noi.