De când mă simt tot mai bogat de tine,
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna,
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine.
M-aș jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aș spune cum te cheamă,
Pătrate negre și pătrate albe
Îmi covârșesc grădina și mi-e teamă.
Și, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.
Prin gări descreierate - accidente,
Marfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii și ca să te sperii.
Jur-împrejur, priveliști aberante,
Copii fragili ducând părinții-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Și albatroși venind spre zări uscate.
Mi-e dor de tine și îți caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostașii gărzii tale ți se-nchină,
Iubita mea, cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon și nume de regină.
Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci, să scapi de toate.
Dar tu-nțelegi, de fapt, că nu se cade
Să-ți pui în cumpănă întreaga viață,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheață.
Neputincioasă, tristă și frigidă,
Așa ai fost și apăreai senină,
Dar cel care-a știut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.
De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi ești, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o.
Lăsând ambițiile de o parte,
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Și-mpreunați, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfânta casă.
Pe urmă, vin ceilalți să ne-o distrugă
Și ochii tăi mă caută întruna,
Și eu înalț nefericita rugă,
Purtând pe tâmple soarele și luna.
Și te iubesc cu milă și cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră, pentru veșnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu