La 'Radio Poema' aducem împreună frumusețea muzicii și a poeziei pentru a crea o experiență artistică unică. Echipa noastră de artiști pasionați se dedică întru totul expresivității și creativității, oferindu-vă momente sublime de inspirație. Un radio nascut din dragoste pentru muzica si poezie. Intr-o lume plina de zgomot, ne propunem sa fim un refugiu de armonie si sensibilitate. Fiecare melodie si fiecare vers sunt selectionate pentru a inspira, a consola si a celebra frumusetea vietii. Alatura-te comunitatii noastre si lasa-te purtat de magia sunetelor si cuvintelor!

Adrian Păunescu - Despărțire în flori, recită Adrian Moldovan

La sărbătoarea florilor de măr,

Când drumul cere paşii să se-aştearnă,

Acum ne despărţim intr-adevăr

Precum ne promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,

Când toată lumea văruie de Paşte,

Din viaţa mea începi să şi dispari,

Fiinţa mea abia te mai cunoaşte.

La sărbătoarea soarelui deplin,

Când sângele-n bătrâni se poticneşte,

Iubindu-te îţi spun: ne despărţim

Şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,

Când cad din geam deodată doua glastre:

Se sinucide parcă un cais

La sărbătoarea despărţirii noastre.

Ne mai rămane floarea de gutui,

Că toate celelalte ne condamnă,

Doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,

Să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărţire-avem,

Atâtea flori ca-n bietele romanţe,

de parca hohoteste un blestem

Porunca lui civilelor instanţe.

Şi floarea de cireş de care-am spus

A-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,

Încet, de parc-ar duce un obuz,

Un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi ca despărţirea-i pentru ea,

Dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -

Să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,

Te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,

Când lunca lumii gâlgâie sălbatic,

Ne despărţim plângând, la acest foc

Pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vişin, de gutui, de păr,

E floarea-n sărbători până departe,

Acum ne despărţim intr-adevăr

Cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam

Că va fi aceasta clipa-n care

De-atâtea flori pe fiecare ram

Ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,

Când florile de noapte-ncep să cearnă

Şi dacă despărţirea-i un prăpăd

Proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,

Acum când florile te ţin de mână,

Asculta cântecul precum era

Ninsoarea noastră sfântă şi păgână.

Adrian Păunescu - Traversele, voce Adrian Moldovan

Și-acum tu te lipești de mine toată

Și să te rup din carnea mea nu pot,

Parc-am dormi pe linia ferată

Și-un tren ne va amesteca de tot.

Și încă ne e cald și ne e bine,

Nici nu mai știu ce e al meu și-al tău,

E-un greier sau vibrează-aceste șine,

Chiar de-am să mor așa, nu-mi pare rău.

Macazele anunță roți în fugă,

Ne ghemuim pe pietre imprudent

Și mai rostim împleticit o rugă

Prin vuietul de pe terasament.

Apoi se-aud vagoanele inverse

Ne caută probabil cu un pat,

Dar noi ne-am învățat între traverse

Și ne-am iubit cum nu s-a mai aflat.

Cu mâzga și cu terciul cărnii noastre

Și cu orgoliul nostru ambigen

Reîncarnând traversele sihastre

Să fim începătura altui tren.

Să fim gătiți de cea mai demnă plată

Că prea destul încet, încet am mers,

Rămânem deci pe linia ferată

Sau evadăm pe roți în univers.

Lipește-te de pieptul meu, iubito,

Că și așa îmi e destul de greu,

Că soarta ta în mine am zidit-o

Și rămășița trenului sunt eu.

(Manifest pentru mileniul trei, 1986)

Costache Ioanid - Într-un cătun, voce Adrian Moldovan

N-ar fi loc în lumea-ntreagă

Cum apostolul a spus,

Ca să scrim cu dea măruntul

Tot ce-a făptuit Isus.

Și de-atunci de-am scrie vrafuri

Și volum după volum,

Unde-ar incăpea, în stele,

Ce-a lucrat El pan-acum.

Iată numai o lucrare:

Undeva, într-un cătun,

Într-o iarnă mai geroasă

Către vremea de Crăciun,

Cu o Biblie în mână,

În locașul sfânt din sat,

Predica zelos păstorul

Cu duh blând și devotat,

Despre văduva sărmană

Care printre cei avuți

A adus și ea la templu

Cei din urmă doi bănuți

Frații mei, spunea păstorul,

Mulți au dat arginți și zloți

Văduva, ne spune Domnul,

Ea a dat mai mult ca toți.

Dacă dai, și dai cu milă,

Unui om flămând, stingher,

Un bănuț din sărăcie,

E cât o comoară-n cer.

Și când rupi în două pâinea

Pentr-un frate credincios,

Tu să știi că cel ce-ți spune mulțumesc

E chiar Hristos.

Astfel le-a vorbit păstorul

Și-au răspuns cu toți amin,

Dar mai din adânc răspunse

Un biet suflet de creștin.

Și pornind el către casă

Se gândea bătând pași iuți,

Doar la văduva sărmană

Care-a dat cei doi bănuți.

Doamne, își zicea,

Strângându-și vechitura de cojoc,

Ea a dat ce-avea în pungă,

Eu nici pungă n-am deloc.

Dar, ce-i drept, am sănătate,

Am picioare, grai, ia stai.

Am să merg din casă-n casă

Și-am să cer de la bogați.

Ei au bani, eu am credință.

Și-astfel, Domnul care-i bun,

Va îngriji ca și săracii

Să se-mbrace de Crăciun.

Și a doua zi se duse

La băcanul cel fălos

Ce-n biserică adesea

Se-nchina către Hristos.

Cum către Crăciun se-ntâmplă,

Prăvălia era plină.

Între doi clienți,

Creștinul către negustor se-nclină.

Domnul să vă aibă-n pază,

Uite ce voiam să spun,

Dați și pentru cei în lipsă

O hăinuță de Crăciun.

Altă treaba n-ai fârtate,

Am eu timp de dăruit?

Da, iertați-mi îndrăzneala,

Zise omul umilit.

Și ieșind, își spuse-n sine:

Timpu-i scump la negustori.

Ia să-ncerc eu înc-odată

Mâine-n revărsat de zori.

Și din zori când prăvălia

Se vedea aproape goală.

El intră, dădu binețe,

Și cu vorba lui domoală,

Începu: acum, desigur,

Nu sunteți grăbit ca ieri,

Pentru cei sărmani, vin iarăși,

Ca să dați după puteri.

Ce sărmani? Strigă băcanul,

Ia, te rog să ieși afară!

Cine n-are ce să-mbrace,

Să muncească, nu să ceară.

Omul, iar s-a-ntors spre casă

Plin de gânduri... nu se poate

Să nu aibă el un mugur

Cât de mic de bunătate.

N-am văzut eu cum se roagă?

Își zicea zorind prin frig.

Dar, aici, în prăvălie,

Gândul lui e la câștig.

A, ia stai, să-ncerc mai bine

Să mă duc când stă la masă.

Între-ai săi acel mic mugur

E o floare luminoasă.

Mă voi duce prin credință

Și-astfel Domnul, care-i bun

Va-ngriji ca și săracii

Să se-mbrace de Crăciun.

Iar a doua zi, când veseli

Toți ai casei la băcan

Luau masa împreună

În belșug de bogătan,

Lăudând cotletul strașnic

Și al vinului miros,

Cine le răsare-n ușă

Cu cojocul zdrențuros?

Biet creștinul plin de râvnă.

Negustorul ca trăznit,

S-a făcut la față negru.

Dintr-o dată a sărit.

Și-mbrâncindu-l jos pe scară

Repede cu-n vreasc de foc:

Na pomană, na pomană!

Îl croi peste cojoc.

Pe când omul din zăpadă

Își zicea strângând din coate:

Cât doi bani eu cred c-or face

Vânătăile din spate.

Iar când obosi băcanul,

Omul se sculă de jos

Și frecându-se pe șale,

Zise: Mulțumesc frumos.

Pentru mine-atât ajunge,

Dar să nu vă supărați,

Spuneți-mi acuma, totuși,

Pentru cei sărmani, ce dați?

Când îl auzi băcanul,

A încremenit în ger...

Parcă l-a străpuns de-odată

Însuși Dumnezeu din cer.

Prăbușindu-se pe scară

Zise: Vai, sunt un smintit!

Am lovit un sfânt, un înger,

Chiar pe Domnul l-am lovit.

Frate, iartă-mi nebunia,

Vino-n casa mea acum

Să-mi îndrepți de azi 'nainte

Pașii pe-al credinței drum.

Și de nu a dat atâta

Cât a dăruit Zacheu,

Dar a dat cu voie bună

Cum îi drag lui Dumnezeu.

Iar a doua zi, creștinul,

Ca un bun misionar,

După alți Zachei, prin viscol

Alerga zicându-și iar:

Ei au bani, eu am credință,

Și-astfel Domnul, care-i bun,

Va-ngriji ca și săracii

Să se-mbrace de Crăciun.

Dan Rotaru - Retrospectivă de final, voce Adrian Moldovan

Știi ce frumos trăiai la mine-n palme?

Îți domoleam și părul, din văpăi,

privirile iți șiroiau, prea calme, 

și două focuri erau ochii tăi.

Ai timp și azi să mai trăiești din mine,

cât, fulgerului, să aprindă-un nor.

Parcă-aș călca prin morțile virgine,

atât de-atent pe tine azi te mor.

În umbra clipei, nu pot, ia aminte,

să-ți dau lumină-ntr-un buchet de flori,

ci numai, în poeme de cuvinte,

ți-o-mpart, precum culorile-n bujori.

Aproape mi-ești, cu cât ești mai departe,

cu cât mai nevăzută ești, te văd.

În nopți târzii te-aud plângând în carte,

și chin mi-ești pentru-o clipă, și prăpăd.

Simt că trăiești doar când mi-e dor de tine,

am lumea la picioare, când lipsești,

lunec în vis și mi-e așa de bine,

că inima îmi spune-n piept povești.

De moartea în cuvinte mi-este teamă,

de mersul pe un geam pisat, nicicum,

căci nimănui de moarte nu-i dau seamă:

din foc, răspunzător sunt doar de fum.

Aud cum roade-n mine și-azi sfiala, 

mi-atârnă moartea peste gând, de-un fir,

sărutul mi l-a prins deja cocleala,

și numai țurțuri de-aer mai respir,

căci, zilnic, mă trăiesc pe jumătate,

iar pe cealaltă numai tu mi-o dai,

și-așa-mi revendic, din eternitate,

ca un capriciu, dota mea de rai.

Cu ochii mei nicicum nu pot eu plânge,

ci lacrima își plâng chemații zei, 

când caut și-azi, la margine de sânge,

într-un poem, uitatele femei...