Știi ce frumos trăiai la mine-n palme?
Îți domoleam și părul, din văpăi,
privirile iți șiroiau, prea calme,
și două focuri erau ochii tăi.
Ai timp și azi să mai trăiești din mine,
cât, fulgerului, să aprindă-un nor.
Parcă-aș călca prin morțile virgine,
atât de-atent pe tine azi te mor.
În umbra clipei, nu pot, ia aminte,
să-ți dau lumină-ntr-un buchet de flori,
ci numai, în poeme de cuvinte,
ți-o-mpart, precum culorile-n bujori.
Aproape mi-ești, cu cât ești mai departe,
cu cât mai nevăzută ești, te văd.
În nopți târzii te-aud plângând în carte,
și chin mi-ești pentru-o clipă, și prăpăd.
Simt că trăiești doar când mi-e dor de tine,
am lumea la picioare, când lipsești,
lunec în vis și mi-e așa de bine,
că inima îmi spune-n piept povești.
De moartea în cuvinte mi-este teamă,
de mersul pe un geam pisat, nicicum,
căci nimănui de moarte nu-i dau seamă:
din foc, răspunzător sunt doar de fum.
Aud cum roade-n mine și-azi sfiala,
mi-atârnă moartea peste gând, de-un fir,
sărutul mi l-a prins deja cocleala,
și numai țurțuri de-aer mai respir,
căci, zilnic, mă trăiesc pe jumătate,
iar pe cealaltă numai tu mi-o dai,
și-așa-mi revendic, din eternitate,
ca un capriciu, dota mea de rai.
Cu ochii mei nicicum nu pot eu plânge,
ci lacrima își plâng chemații zei,
când caut și-azi, la margine de sânge,
într-un poem, uitatele femei...
