Mă voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea să devină
Obiect al meditației,
Al speculației,
Al filozofiei.
Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scandură uscată.
Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele și-n nopțile vieții mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Și nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneala roșie,
De care s-au învrednicit toți actorii.
Eu însumi am ceva teatral
În ființa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joaca atâția.
Adolescenți și adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boala de care voiesc să mă lepăd
Și nu pot.
Caci nici o boala nu devine
Mai mică în tine
Dacă se molipsesc și alții de ea;
O, dragostea mea devastatoare,
Câți tineri iși vor face iluzia
Că-i poți salva când te vor citi
În cuvintele mele.
Nu există propriu-zis experiența umană,
Nimic nu e valabil decat o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.
Totul se aruncă dupa folosință,
Inclusiv dragostea unui poet
Citită în cărțile lui.
Nici Biblia nu foloește,
Nici Biblia n-are un conținut exemplar,
Experiența din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de ședință,
Nu e nimic de făcut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.
Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilație la inima odată cu regizorii,
Eu aplaud și huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.
Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În fața scaunelor goale.
Murim și nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Și poate că de-atâta singuratate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.
N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea
Să-și omoare toți eroii,
Știind
Că va fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,
Toți aveau sa moară,
De moarte firească.
Dar eu sunt poet liric,
Eu încă n-am deprins învățul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devora persoana întâi.
Și de-atatea ori am simțit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestații
Și n-am putut și unii dintre voi
Au numit, prosteste,
Aceasta care mi s-a întâmplat,
Egoism.
Și nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A șefului de cadre
Care iubește-n taină,
În vreme ce acționează
Cu dosare și referințe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor și a tuturor celor
Care iubesc.
Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet și expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilințelor,
Și al tuturor așa-ziselor fărădelegi pedepsite
De legi fără de lege.
Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecții de literatură universală
Pe textele mele,
Biata autopsie,
Vinovată și impudică autopsie,
Câți din voi, care vă veți supăra pe copii voștri
C-au luat note mici
La lecția “Poezia lui Adrian Paunescu”,
N-ați fi azi în stare
Să mă ucideți
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voștri, ci voi ați putea rămâne repetenți.
Vă voi trece clasa,
Pe voi și pe femeile voastre,
În fața cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Și pentru misterul care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veți supraviețui în poezia mea,
Și poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotarare a Consiliului de Miniștri.
O, bieții mei prieteni!
Scriu poezie de dragoste
Și știu că n-am nici o șansă
În timpul vieții mele.
Sunt făcut să par altceva,
Suport interdicția de a va fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n cladirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toată muniția, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru ca in orașul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeți
Întrucăt primaria e plină de funcționari.
Teatral, teatral, într-adevăr,
Și rugându-vă,
Implorindu-vă,
Ordonâdu-vă:
Pace și dragoste
Și dacă sunt pe lume și dragostea, și pacea
Va fi și Truda de-a le păstra.
Bucurați-vă că mai aveți
Poeți din acest os,
Păsări de această marcă,
Impulsuri în această direcție.
Bucurați-vă, bucurati-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeați surghiunit
În sintaxa unei singure orientări,
Să lucrez ca orbetele
Pentru înfățișarea voastră festivă,
Eu iubeam și scriam
Poezie de dragoste.
Iar pe voi, frații mei tineri,
Pe voi, care mă veți citi crezând
Ca veți avea ceva de învățat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariați prea mult
Pe această iluzie.
Nimic nu se învăța de la nimeni
Pana când nu înveți acel lucru
Din propria ta experiență.
Voi mă veți iubi
Abia după ce
Veți ajunge-n situația mea.
Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e inițiere,
În versurile mele nu veți găsi
Descrise somptuos
Pozițiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiană
Sau chiar daneză.
O, nu. Toata poezia mea de dragoste
E o imensă vatră de cenușă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luați această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.
Pentru ca iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiată,
Mareața cum e
În scriitura pe care au învățat-o,
Dar abia așteaptă să coboare
După ce și-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l așteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o față pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se săruta pe scena cu o actriță.
Vai, eterna contradicție
Dintre artă și viață!
Nu vă luați după spusele mele, ci după cele scrise
Citiți cartea mea
Cand viața v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretenția să vă învăț nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alătura
Cu toata cenușa distrugerii mele
Cenușilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea incepe
Iarăși Lumea.
Și când veți vedea
În fața ochilor voștri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se să distrugă
Câmpiile și fabricile,
Oamenii și munții,
Păsările și peștii,
Bibliotecile și spitalele,
Mormintele și bisericile,
Nu pregetați, aruncați-vă hainele de pe voi,
Îmbrațișați-vă, sărutați-vă,
Și pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme,
Sub ochii holbați ai armatelor,
Sfărmând ochelarii grețoși ai generalilor,
Fără nici o rușine,
În numele singurei religii care ne unește,
Credința în continuitatea speciei umane,
Iubiți-vă,
Iubiți-vă pe tunuri!
Concediați tunarii
Și dezamorsați obuzele
Și dați-ne acest prim și netrecător
Semn al păcii universale.
Iubiți-vă,
Iubiți-vă pe tunuri!
Iubiți-vă până le veți hodorogi,
Până le veți scoate din funcțiune,
Iubiți-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveți în mâini,
Actele voastre, banii voștri, oglinzile,
Chiar și această carte care nu are decât meritul
Că aparține unui om
Care în viața lui, deși n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit și n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiției umane,
Cu lăcomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Și cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeția mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!
